duminică, 17 februarie 2008

Sesame Street - I Don't Want To Live On The Moon

Kwoon - I lived on the Moon

Madonna - Dear Jessie

La multi ani, Mario




Azi e ziua de nastere a nepotelului meu Mario. Blogul acesta a aparut tocmai ca idee de matusa... constatand ca am deja 3 nepotele si 3 nepotei, departe de mine, carora mi-ar placea sa le spun povesti.


Povestea lui Degetel

A fost odata un taietor de lemne, care avea o nevasta si sapte copii. Nu mai baieti. Cel mai mare implinise peste zece ani, iar cel mai mic n-avea decat sapte.
Si nu e de mirare ca avea atatia copii, cu toate ca nu se casatorise de mult, dar se intamplase ca nevasta sa-i aduca pe lume si cate doi copii dintr-o data.
Oamenii erau foarte saraci si copiii acestia, veniti unul dupa altul, le ingreuiau si mai mult viata. Nici unul din ei nu avea inca varsta sa-si castige singur bucatica de paine.
Pe deasupra, ii mahnea grozav si faptul ca "Praslea", adica cel mai mic dintre ei, nu se plangea niciodata, oricat i s-ar fi facut. Aceasta bunatate a lui fusese luata drept prostie. Mai era si din cale-afara de pirpiriu: cand se nascuse nu era mai mare decat un deget, degetul cel mic de la mana, de aceea ii si dadura porecla de "Degetel".
Bietul baiat! Era cel mai napastuit dintre toti copiii si tot ce se intampla in casa i se arunca lui in spinare!...
Cu toate acestea, Degetel era mai destept decat toti si pricepea foarte multe lucruri, dar nu-i placea sa trancaneasca.
in sfarsit, totul ar fi mers cum ar fi mers in casa padurarului, daca n-ar fi venit un an tare secetos, nu i-ar fi incoltit o foamete atat de mare, incat "padurarul" (caci asa i se zicea, fiindca taia copacii din padure) si nevasta lui hotarara sa se descotoroseasca de copiii pe care nu mai aveau cum sa-i hraneasca.
Si intr-o seara, pe cand baietii dormeau, padurarul se aseza dinaintea vetrei cu nevasta lui si-i spuse, simtind cum i se strange inima de durere:
- Asculta nevasta, vezi si tu bine ca nu mai avem cu ce ne hrani copiii. Si decat sa-i vedem murind de foame sub ochii nostri, mai bine ii ducem maine in padure, ii punem sa culeaga gateje, si noi plecam incetisor, lasand-ui acolo!
- Of! of! Vai si amar de mine! Ai putea face tu una ca asta? striga ingrozita nevasta padurarului.
in zadar incerca acesta sa o lamureasca pe femeie ca saracia nu le ingaduie sa-i mai hraneasca, ea nu se putea invoi sa-si paraseasca copiii si pace. Era saraca, intr-adevar, dar era totusi mama.
in cele din urma, linistindu-se, se gandi, se razgandi si intelese ca e mai bine sa faca astfel, decat sa-i vada murind sub ochii ei. Si iat-o cazand la invoiala. Dar seara, cand se duse sa se culce, varsa un potop de lacrimi si nu putu inchide un ochi pana la ziua.
Degetel auzise ce vorbira parintii, caci se strecurase incetisor, din pat, sub scaunelul cu trei picioare pe care statuse taica-su si ascultase tot, fara sa-l poata vedea cineva. Dupa isprava aceasta, baiatul se culca, dar nu fu chip sa inchida nici el ochii. Se gandea si se tot gandea cum ar putea sa faca sa scape impreuna cu fratii lui de asemenea soarta.
in zorii zilei, se scula mai inviorat, se duse la marginea unui parau, isi umplu buzunarele cu pietricelele albe si se intoarse acasa.
Cand pornira cu totii, Degetel nu le sufla fratilor nici un cuvant despre cele auzite in ajun.
Intrara intr-o padure atat de deasa, de nu se putea vedea la un pas. Padurarul incepu sa taie copacii, in timp ce copiii adunau nestiind gatejele. Tatal si mama se indepartara intai incetisor, binisor, apoi incepura sa fuga de-a binele spre capatul celalalt al padurii. O luara pe un drum coti inapoi spre casa.
Cand se trezira singuri si parasiti, copiii incepura sa planga si sa-si cheme parintii din toate puterile. Degetel ii lasa sa strige cat ii tinea gura, dar nu planse, caci el stia drumul inapoi spre casa. il semanase doar cu pietricelele albe culese de la rau, din care mai avea inca in buzunar. in cele din urma le vorbi:
- Nu mai plangeti si nu va mai temeti, fratiorii mei! Parintii nostri ne-au lasat sa pierim in padure, dar eu cunosc drumul si va voi duce inapoi, acasa. Haideti! Nu mai stati Veniti dupa mine!
Fratii il urmara si Degetel ii conduse spre casa, pe acelasi drum pe unde venisera. Copiii nu indraznira intai sa intre si se asezara cu totii in dreptul usii, sa asculte ce vorbeau parintii.
Se intamplase ca tocmai in ceasul cand se intorsesera ei acasa, proprietarul mosiei sa le trimita niste bani, pe care li-i datora de mult. Lucrul acesta le destepta din nou pofta de viata. Bietii oameni! Pana atunci mureau pur si simplu de foame. Bucuroasa femeia se duse la macelarie sa cumpere carne, dar cum nu mai mancasera de mult, aduse mult mai mult decat ar fi fost nevoie pentru o cina de doua persoane.
Dupa ce se saturara, nevasta padurarului ofta si zise:
- Vai, unde or fi acum bietii nostri copii?! Ce s-ar mai fi ospatat, saracii, cu ceea ce ne-a ramas! Tu, si numai tu esti de vina ca i-am pierdut! Stiam ca ne vom cai. Of, of, ce-or fi facand ei, saracii, acum in padure? Poate ca i-au sfasiat lupii. Cata lipsa de omenie din partea ta, sa-ti parasesti copiii! Adauga ea plangand si oftand. Padurarul tacu cat tacu, apoi se infurie de-a binele si o ameninta cu bataia, daca va mai repeta de douazeci de ori ca el e de vina ca se va cai.
N-as vrea sa credeti ca tatal nu era tot atat de mahnit pe cat era nevasta-sa, dar nu recunostea ca femeia avea dreptate.
Si ea se sfia sa se vaite, plangand amarnic: "Vai mie, ce-am facut! Unde or fi acum copiii mei? Sarmanii mei copii!" Si o spuse cu glas atat de tare, incat copiii, care se aflau in spatele usii, o auzira si raspunsera toti dintr-o data:
- Aici suntem, maicuta! Aici! Aici!
Femeia alerga intr-un suflet sa le deschida, ii saruta si le spuse:
- Cat sunt de fericita ca va vad iar langa mine, dragii mamii! Desigur ca sunteti obositi, flamanzi? Si tu, Pierrot? Vai de murdar esti! Haide, vino repede sa te spal! Pierrot era baiatul cel mai mare, care era cel mai neingrijit dintre toti si pe deasupra mai era si roscat. ii semana intocmai maica-sii, - roscata si ea.
Copiii se asezara la masa si mancara cu pofta, iar parintii nu-si mai incapeau in piele de bucurie. Le povestira, vorbind aproape toti deodata, prin ce spaima trecusera cand se trezisera singuri in padure.
Dar bucuria de a-i vedea pe copii langa ei atata vreme cat tinura si banii. Cand se mantuira, si necazurile incepura din nou, se gandira iar sa-i duca in padure. De asta data atat de departe, incat sa nu mai nimereasca drumul inapoi spre casa. Pe cand puneau astfel lucrurile la cale, Degetel tragea din nou cu urechea, facandu-si si el o socoteala a lui: sa presare din nou pietricele de-a lungul drumului, cum facuse prima data. Dar cand sa iasa din casa, pentru a merge la parau, gasi usa incuiata cu doua lacate. Acum nu mai stia ce trebuie sa faca. Se gandi el ce se gandi, pana ii dadu prin cap sa presare firimiturile din bucata de paine pe care o avea sa i-o dea maica-sa pentru drum, asa cum presarase si pietricelele. Ascunse bine bucata de paine in buzunar si ramase linistit cand vazu ca parintii o luasera din nou la sanatoasa, dupa ce ii infundara cat mai adanc in padurea cea deasa.
Degetel era sigur ca ii va fi din nou usor sa gaseasca drumul, caci presarase de-a lungul lui firimiturile de paine, asa cum presarase odinioara pietricelele. Dar mare ii fu mirarea si deznadejdea cand nu mai gasi nici urma de firimituri pe drum. Pe toate le ciugulisera pasarelele si orataniile padurii.
Bietii copii fura cuprinsi de o mare ingrijorare, caci pe masura ce inaintau in padure, se indepartau tot mai mult de drum si rataceau, singuri, in noaptea intunecoasa. Se lasase un frig si se pornise un vant aprig, care suiera atat de tare, incat crezura ca de-acum sunt pe-aproape si lupii. Nu mai indrazneau sa faca nici o miscare, iar de vorbit, nici atat. incepu apoi sa cada o ploaie marunta, care ii uda pana la ploaie. Pasii le alunecau in nestire, infundandu-i in noroi pana la glezne.
Degetel se urca in varful unui copac sa vada daca nu descopera pe undeva vreo asezare omeneasca. Si tot sucindu-si capul, cand in dreapta, cand in stanga, zari hat, departe, dincolo de marginea padurii, o lingurita mica, mica de tot, ca de la o candela. Cand se dadu jos din copac, lumina disparu fara urma si nu mai vazu nimic. Vai si amar de el. Tot umbland si indreptandu-se catre locul unde i se tot parea ca o zareste din nou, vazu ca se afla si-aproape de capatul padurii.
Ajunse cu greu, mai pierzandu-i urma, mai gasindu-i-o, la poarta unei case mari. Batu sfios in poarta. O femeie ii deschise si il intreba ce doreste.
- Suntem niste bieti copii rataciti si va rugam sa va fie mila de noi si sa ne lasati sa ne odihnim peste noapte aici, vorbi Degetel pentru toti fratii.
Vazand cat sunt de frumosi si speriosi, femeia le raspunse aproape plangand:
- Sarmanii mei copilasi, vorbi ea, voi nu stiti unde ati nimerit. Aici traieste un capcaun care mananca copii.
- Vai, buna doamna, daca nu ne primiti si ramanem in padure, tot ne mananca lupii; asa ca oricum e mai bine sa ne manance domnul Capcaun. Dar mai stiti? Poate ca s-o indura de noi si nu ne-o manca, daca il veti ruga si dumneavoastra frumos, spuse Degetel, care tremura din tot trupul, de spaima, alaturi de fratiorii lui.
Nevasta capcaunului nadajduia ca ii va putea ascunde in noaptea aceea de ochii barbatului ei, le deschise poarta si-i lasa sa se incalzeasca la un foc bun, unde se rumenea, intr-o frigare, un berbec intreg, pentru cina capcaunului. Tocmai cand incepusera a se incalzi, copiii auzira in usa batai puternice. Femeia isi dadu seama ca se intorcea barbatul si se grabi sa-i ascunda sub pat.
De cum intra, capcaunul intreba daca cina e gata si daca sa aduca vinul din pivnita. Se aseza apoi la masa. Berbecul nu era inca bine fript, dar el spuse ca-i place si asa, apoi adauga, mirosind in dreapta si in stanga, ca simte miros de carne proaspata in casa.
- S-ar putea sa fie de la un vitel, pe care tocmai il pregateam pentru tine, raspunse femeia.
- Si eu iti spun inca o data ca simt miros de carne frageda, striga capcaunul, uitandu-se piezis la ea. Aici se petrece ceva necurat! Adauga apoi si, ridicandu-se de la masa, se duse de-a dreptul la pat.
- A, ia te uita! Ia te uita cum vrei sa ma duci de nas! Urla capcaunul. Nu stiu, zau, ce ma impiedica sa te mananc si pe tine! Ai mare noroc ca esti batrana si greu de mestecat. Vanatul acesta proaspat, insa, vine tocmai la timp, sa-i pot ospata pe cei trei capcauni pe care i-am poftit la masa. Trebuie sa soseasca de azi in cateva zile.
Si zicand aceasta ii scoase pe copii, unul cate unul, de sub pat.
Bietii baieti ii cazura in genunchi si-i cerura iertare, dar totul fu zadarnic. Avusesera nenorocul sa dea peste unul din cei mai cruzi capcauni, care, sorbindu-i cu privirea, ii spuse femeii:
- Ia gandeste-te ce mancare aleasa vei gati din ei. Mai cu seama daca mi-i vei pregati cu un sos bun, asa cum stii numai tu.
Si spunand aceasta, se duse sa aduca un cutit mare, apoi apropiindu-se de bietii copii, care tremurau ca frunza, incepu sa-l ascuta de piatra pe care o tinea in mana stanga, in timp ce cu dreapta il si apucase pe unul dintre ei. Deodata o auzi pe femeia lui strigand:
- De ce vrei sa-i gatesti de azi? Nu vei avea destul timp maine?
- Ia taci din gura, femeie, raspunse el. Stiu ce fac. Maine vor fi tepeni de frica.
- Dar nu vezi ca pentru astazi ai destula carne? Raspunse femeia. Ia te uita la vitelul acesta cat e de mare! Apoi mai ai un berbec la frigare si o jumatate de porc.
- Asta asa e, ai dreptate! Atunci da-le sa manance bine, sa nu slabeasca cu nici o jumatate de gram, si du-i imediat la culcare!
Nevasta capcaunului nu mai stia cum sa-si ascunda bucuria ca izbutise sa scape pentru moment copiii si le intinse masa, dar spaima le era atat de mare, incat bietii copii nici nu se atinsera de mancare.
in timpul acesta, capcaunul, bucuros ca va putea da prietenilor lui un ospat atat de bogat, se porni pe bautura. Bau putin peste masura, ceea ce-l sili sa se duca la culcare ceva mai devreme de cum obisnuia.
Avea si el la randul lui sapte fete, niste copile cu obrajii foarte rumeni, caci mancau si ele carne frageda, ca si tatal lor. Si mai aveau ochii cenusii, rotunzi, nasuri coroiate si guri mari, cu dinti lungi, foarte ascutiti si rari. Nu erau inca inraite de tot, dar se vadeau de pe acum lacome de sange, caci ii muscau pe bietii copii cum le ieseau in cale. Mama lor le culcase si pe ele mai devreme in seara aceea. Fetele dormeau toate la un loc intr-un pat mare, si avea fiecare din ele cate o coronita de aur pe cap. in odaia aceea se mai afla inca un pat mare. Femeia ii culca pe cei sapte baieti in acel pat, apoi se intoarse la barbatul ei.
Lui Degetel ii fu frica ca tatal fetelor sa nu se razgandeasca si sa vie peste noapte sa-i ucida. De aceea, se dadu tiptil jos din pat, scoase coronitele de aur de pe capul copilelor si le puse pe capetele fratilor sai, incoronandu-se apoi si el. in felul acesta, gandise Degetel, capcaunul ii va lua pe ei drept fiicele lui iar pe ele drept baietii pe care urma sa-i rapuna.
Planul ii izbuti de minune, caci, asa cum banuise, capcaunul se trezi pe la miezul noptii parandu-i rau ca amanase uciderea baietilor tocmai pentru a doua zi. Sari din pat, lua cutitul cel mare, apoi rosti, facand mare haz:
- Ia sa vedem noi ce mai fac micii nostri strengari? Si intra, dibuind prin intuneric, in odaia unde se aflau copiii. Toti cazusera intr-un somn adanc, in afara de Degetel, care ingheta de frica, simtind mana capcaunului pipaindu-i capul. Acelasi lucru il facu si cu ceilalti frati ai lui. Cand dadu de coronite, ii auzi mormaind:
- Vai de mine si de mine, ce mare pozna era sa fac! Se cunoaste ca am baut aseara cam mult.
Si indreptandu-se catre patul fetelor, care in loc de coroane aveau pe cap caciulitele baietilor, striga:
- Iata-i, acestia sunt voinicii mei! Hiade! E pacat sa mai pierdem vremea!
Si zicand acestea, taie pe rand capetele celor sapte fete ale sale.
Apoi multumit de fapta, se duse iar la culcare.
Cum il auzi sforaind. Degetel isi destepta fratii, le spuse in soapta sa se imbrace repede si sa-l urmeze. Ceea ce si facura. Coborand incetisor in gradina, sarira zidul si p-aici le fu drumul.
Ratacira toata noaptea fara sa-si dea seama unde se aflau si incotro mergeau.
De cum deschise ochii, capcaunul ii spuse femeii.
- Urca sus sa mi-i pregatesti pe strengarii de aseara.
Femeia crezu ca era vorba sa-i imbrace si se mira de atata bunatate din partea barbatului ei. ii asculta deci porunca si urca. Dar mare-i fu groaza gasindu-si cele sapte fete cu capetele taiate.
Vazand ca intarzie prea mult cu pregatitul si vrand s-o ajute capcaunul urca si el. Dar ramase impietrit la ceea ce i se arata inaintea ochilor.
- Vai de mine si de mine, ce-am facut? Se vaicarea acum el. Dar lasa ca mi-o vor plati ei, si chiar pe data.
Arunca o cana cu apa pe chipul femeii, ca sa-si vina in simtire, apoi striga:
- Femeie! Da-mi repede cizmele mele cele de sapte posti, sa pot alerga cat mai iute. Si lasa ca pun eu mana pe ei!
Capcaunul porni apoi la drum si dupa ce alerga, cand in dreapta, cand in stanga, gasi, in sfarsit, calea pe unde o luasera copiii. Nu se aflau decat la vreo suta de pasi de casa lor parinteasca. il vazura pe urias cum umbla de la un munte la altul, strabatand raurile, de parca ar fi fost niste baltoace. incepura a tremura de frica. Deodata, Degetel zari o stanca. ii ascunse repede de pe sase fratiori in spatele ei, apoi se piti si el in asa fel ca sa-l poata urmari cu ochii pe Capcaun.
Acesta era foarte obosit de drumul strabatut in zadar. Cizmele de sapte posti erau pesemne foarte grele si se gandi ca n-ar fi rau sa se odihneasca putin. Dar...sa vezi si sa nu crezi...Se aseza tocmai pe stanca in spatele careia se ascunsera copiii.
Obosit cum era, adormi foarte curand si incepu sa sforaie atat de tare, incat micutii se ingrozira mai rau decat atunci cand il vazusera cu cutitul acela mare in mana, cu care era gata sa le taie capetele. Cel mai putin speriat dintre ei era Degetel, care le sopti fratilor sa fuga cat puteau de repede acasa, pana nu se destepta din somn Capcaunul si sa n-aiba nici o grija de el. Copiii ii ascultara sfatul si se grabira sa fuga. Degetel se apropie tiptil de Capcaun, ii scoase binisor cizmele si se incalta cu ele. Cizmele erau, bineinteles, foarte largi si foarte lungi, dar fiind fermecate se micsorau sau se mareau dupa nevoie, asa ca ii veneau ca si cum ar fi fost croite anume pentru el. Baiatul se duse de-a dreptul la casa Capcaunului si o gasi pe nevasta lui jelindu-si copilele ucise.
- Barbatul dumitale este in mare primejdie, ii zise el. A cazut in mainile unei bande de talhari, care au jurat sa il vor ucide, daca nu le va fi dat aurul si argintul pe care il aveti. ii ajunsese tocmai cutitul la gat cand ma zari si ma ruga sa vin sa va spun ca daca nu-i trimiteti tot ce aveti de pret, va fi ucis fara mila!
Asa cum stateau lucrurile, nu mai era timp de pierdut si mi-a dat cizmele lui pentru a ajunge cat mai repede si pentru a va incredinta ca vin din partea dumnealui.
Din cale-afara de speriata, femeia ii dadu lui Degetel tot avutul lor pentru a-si scapa barbatul care, cu toate ca ii placea sa manance copii, era un sot bun.
Baiatul se intoarse la locuinta parintilor sai incarcat cu toate bogatiile si fu primit cu bratele deschise.
Unii spun ca Degetel nu i-ar fi luat Capcaunului decat cizmele. Si n-a facut-o pentru a-i intrece la joaca pe ceilalti copii. Altii jura ca nu spun decat ceea ce au auzit din gura padurarului si au vazut in casa lui, unde au baut si au mancat pe saturate. Iar adevarul adevarat e ca Degetel, incaltat cu cizmele capcaunului, s-a dus la Curte, unde auzise ca e nevoie de un crainic, care sa aduca vesti de la armata care se afla in lupta la doua sute leghe departare. Baiatul a mers de-a dreptul la rege si i-a spus ca el se leaga sa-i aduca vestile de la armata pana in seara aceeasi zile. Regele i-a fagaduit o mare suma de bani, daca o va scoate la capat, asa cum promisese.
Degetel nu statu mult pe ganduri si, pana a nu se insera, aduse regelui vestile atat de mult asteptate. Apoi, de cand invatase drumul, se mai spune ca in afara de vestile pe care le aducea regelui, de la armata, mai aducea si doamnelor de la curte vesti de la ai lor, adunand astfel castiguri nemaipomenite de mari.
Dupa ce indeplini ani de zile slujba de crainic si aduna multe bunuri, se intoarse la casa parinteasca, unde fu primit cu neinchipuit de mare bucurie.
Puse sa i se faca tatalui sau atelierele cele mai frumoase, isi capatui fratii si duse o viata lipsita de griji si de necazuri, pana la adanci batraneti.
<<

vineri, 15 februarie 2008

Mitchell

imagini atat de frumoase, incat vorbesc fara cuvinte

miercuri, 13 februarie 2008

gradina povestilor


pentru bebi
povesti cu sunet

cerbul alb din poveste exista



Fran Lockhart se poate considera o femeie norocoasă. Este cea care a descoperit unul din puţinii cerbi albi de pe pământurile Marii Britanii. Animalul cu adevărat interesant a fost fotografiat de tânără în timpul unei expediţii pe coasta de vest a Scoţiei.
„A fost minunat să pot sta atât de aproape de o creatură atât de frumoasă”, a povestit Fran, membra unui trust caritabil dedicat protecţiei animalelor. „Părea aproape o fantomă alături de un grup de cerbi obişnuiţi”, a continuat Fran.

Un alt cerb alb, descoperit anul trecut între regiunile Devon şi Cornwall a fost împuşcat fără milă şi omorât. Amintind-şi de acest eveniment, societatea caritabilă a luat decizia de a păstra secretă locaţia exactă în care cerbul se află. „Nu am vrut să îi riscăm viaţa în niciun fel. De aceea nu am dat detalii clare despre locul în care cerbul se află”, a mărturisit o sursă.

Fran a descoperit animalul special în octombrie anul trecut, două poze surprinse atunci fiind prezentate şi publicului. Acum câteva zile însă un localnic a reuşit o imagine cu acelaşi patruped, dar fără coarne. În jurul lunii octombrie, masculii se luptă între ei pentru a câştiga atenţia femelelor, folosind-şi coarnele. Acestea cad pe timpul iernii pentru a le creşte la loc mai târziu. Pe măsură ce animalul înaintează în vârstă, coarnele cresc mai mari şi cu mai multe diviziuni.

În captivitate trăiesc câţiva cerbi albi, dar potrivit specialiştilor numărul lor în sălbăticie este tot mai mic. „În sălăbăticie sunt extrem de rari”, a comentat o sursă. „Sunt încântată să ştiu că este un animal de acest gen acolo în sălbăticie şi că eu am avut posibilitatea de a-l studia timp de o oră. Vom urmări acest animal cu mare interes”, a povestit Fran Lockhart.
Sursa: Antena 3


legenda cerbului
Dumnezeu, dupa ce a facut toate animalele si vietatile, a oranduit apoi fiecaruia felul de viata si locul unde sa-si duca traiul. A randuit ca pestii sa traiasca in ape, pasarile sa zboare prin aer; serpii si alte jivine – in pamant; ursii, lupii, cerbii si caprioarele – in paduri si asa a dat fiecaruia locul de trai si felul de viata.

Dintre toate animalele care traiesc in padure, cerbul, mai mandru si mai increzut in el, ceru sa fie mai-marele padurilor si muntilor. Dumnezeu primi sa implineasca dorinta cerbului, dar ii puse o singura conditie si anume:

- E sigur ca va putea sa dobandeasca ascultarea celorlalte dobitoace?!...

Cerbul, mandru, fagadui ca da, el se simte in stare sa se faca ascultat si iubit de supusii sai. Dumnezeu, vazand asa, a dat binecuvantarea cerbului si-l trimise sa-si implineasca obligatia. Cerbul, plin de recunostinta, multumi lui Dumnezeu, si-i mai ceru ceva inainte de plecare, cam cu sfiala ce-i drept, dar ceru.

- Doamne, ca sa fiu cunoscut de supusii mei, da-mi un semn dupa care sa ma deosebesc de toti si sa fiu vazut de la departare!...

- Sa-ti vopsesc blana in rosu?...popuse Atotstiitorul, cerbului.

- Nu, Doamne, as vrea ceva mai frumos.

- Atunci sa te fac baltat alb cu negru.

- Bunule Printe, sa-mi fie cu iertare, dar drept sa spun, nu prea mi-ar conveni.

- Ai, ce vrei?! Zise Dumnezeu putin cam suparat, vazand ca cerbul e nemultumit.

- Doamne, eu cred ca mi-ar sta bine cu o coroana mare pe cap, asa cum se cuvine unei capetenii peste padurile muntilor.

- Bine, cerbule, fie precum ti-e voia. Fiindca tie nu ti-am dat coarne, cum am dat boilor si altor fapturi ale mele, iata te binecuvantez sa porti pe cap doua crengi verzi, frumoase si ramuroase, de stejar, care sa-ti stea falnice ca doua pompoane. Si zicand asa, infipse in capul cerbului doua crengi verzi de stejar.

Cerbul multumi lui Dumnezeu pentru podoaba ce i-a dat si marirea in care l-a blagoslovit si pleca sa stapaneasca padurile. In clipa cand isi lua ramas-bun de la Facatorul lumii, acesta ii aminti sa nu-si uite fagaduiala.

Si plecand cerbul la datoria lui, intari din nou fagaduiala ce facuse lui Dumnezeu, ca va sti sa fie la inaltimea misiunii ce i s-a incredintat. Dumnezeu, care stia tot ce are sa se intample, urmarea cu priviri neancrezatoare cum falnicul cerb o lua la goana spre imparatia tainica a padurilor.

Cum ajunse la marginea padurii, scoase cerbul un strigat puternic, ca sa adune animalele care trebuiau acum sa-i dea ascultare lui, noul voievod al brazilor. Caprioarele, caprele, viezurii, vulpile, incepura chiar sa se adune, pentru a asculta porunci de la cel ce de Dumnezeu era ursit sa le fie acum stapan.

Un lup flamand nu voia insa sa bage in seama cele ce spunea cerbul si in fuga se indrepta catre o stana din apropiere, pentru a-si face rost de ceva de ale gurii.

Cerbul, se intelege, cauta sa impuna ascultare lupului, dar lupul, dispretuindu-l, ii arata niste colti, incat a infiorat de spaima pe cel care ceruse lui Dumnezeu sa fie mai mare peste paduri. Si daca cerbul nu o lua la sanatoasa, nu se stie ce se putea intampla. Atunci cerbul inspaimantat, revoltat si maniat de obraznicia lupului, o lua la goana la Dumnezeu, sa i se planga impotriva lupului.

Cum il vazu, Atotputernicul ii zise:

- Asa a fost vorba, ingamfatule? Pai nu esti tu cel care te incumetai a te crede vrednic sa te faci respectat si ascultat de toate fiarele padurilor?...

Cerbul, rusinat, nu putu sa raspunda nimic. Intelesese ca Dumnezeu i-a implinit voia, numai ca sa-l convinga de neputinta lui. Isi dadu seama acum de proverbul care s-a adeverit ca:" socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea de la targ". Vazuse ca a fost necugetat si prea mult increzut in puterile sale, care nu era deloc dupa cum isi inchipuise el. De aceea pleca capul rusinat in fata Atotstiitorului si tacu chitic

Dumnezeu voi sa-l pedepseasca pe cerb, pentru ca s-a incumetat sa ceara ce nu i se cuvenea si nu merita, insa il lasa in pace zicandu-i:

- Sa ramai falos precum esti si fricos, cum mi te credeam! Ramurile verzi si frumoase ce ti le-am infipt ca o coroana pe cap, sa se usuce, ramanand numai lemnul lor, ca un semn ca ti-ai pierdut rangul de capetenie al padurilor.....

Si in adevar, povestea spune ca de atunci a ramas cerbul falos, dar si amarnic de fricos; iar acele ramuri de stejar uscate i-au ramas pe cap pana azi in chip de coarne.

joi, 7 februarie 2008

Ma i bimbi, li porta la cicogna....o nascono sotto i cavoli?????


italienii spun ca picii vin pe lume sub frunzele de varza...astia doi sunt adorabili

Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos, lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui, şi, cu ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl priveşte, şi-n sufletul ei de fugarnică încolţeşte un simţământ stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înţărcatului venise de mult încă. Şi cum se uită aşa, cu ochii îndureraţi, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbuşit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stâncă din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa vânătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi ştiut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi azvârle picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe, să încerce puterile iedului. Şi iedul i se ţine voiniceşte de urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte câte o clipă, ca şi cum ar mirosi genunea, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie pe picioarele subţiri ca nişte lujere.

Dar trebuiesc să coboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre ţancuri. Căprioara conteneşte fuga; păşeşte încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolţi de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă, până ce pătrunde în inima întunecată, ca un iad, a pădurii.

Şi-au mers mult aşa, până ce au dat în sfârşit de luminiş. Iedul, bucuros, o ia înainte, sărind. Dar în aceeaşi clipă căprioara se opreşte, ca de-o presimţire, adulmecând. În faţa ei, de sub o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, şi iedul ar fi fost sfâşiat. Atunci căprioara dă un zbieret adânc, sfâşietor, cum nu mai scosese încă, şi, dintr-un salt, cade în mijlocul liminişului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul şi se repede la ea...

Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţii fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei. Şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morţii.

Adus de la "http://ro.wikisource.org/wiki/C%C4%83prioara"

"Inainte de vreme, ghindele erau oameni. Ei faceau parte din tribul indienilor ikhareiov, care au locuit inaintea noastra in tinuturile tribului nostru si care abia mai tarziu s-au prefacut in animalele, stancile, lucrurile si sarbatorile scumpe noua, indienilor karuk.

Trei fete ghinde - ghinda stejarului negru, ghinda galben-cafenie si ghinda stejarului pentru stalpi -, isi dorira intr-o buna zi palarii frumoase si se apucara de indata sa si le impleteasca. Dar in vremea aceea tribul ikhareiov mai traia in cer. Pe cand fetele sedeau asa si-si impleteau palariile, isi dadura seama ca ceva neobisnuit se intampla si spusera una catre alta: "Mai bine sa plecam, oamenii vin in lume!" Pregatindu-se de drum, isi privira palariile si vazura ca palaria fetei stejarului negru inca nu era gata. Ghinda cea galben-cafenie nu mai avea timp sa ascunda in impletitura firele ramase pe dinafara, de aceea intoarse palaria si si-o puse pe dos. Numai ghinda pentru stalpi isi terminase palaria, care era foarte dragalasa. Tocmai cand dadura sa plece, li se alatura si ghinda stejarului Quercus chrisolepis, prietena lor, care purta o palarie foarte frumoasa.
Deodata, locul unde stateau se desfacu sub picioarele lor si cazura cu toatele din cer, drept in partile unde locuiau oamenii. Presimtira atunci ce soarta le asteapta, si, plangand, isi spusera una alteia: "Oamenii ne vor manca, luandu-ne cu lingurile lor!"
In vreme ce mai cadeau, le apucara ametelile; inchisera ochii si-si ascunsera fata in palarii. Ajunse pe pamant incepura sa fie geloase una pe alta. Ghinda galben-cafenie dorea tot ce poate fi mai rau ghindei stejarului pentru stalpi si celei a stejarului Quercus chrisolepis, numai pentru ca aveau palarii mai frumoase. Dar cele doua, la randul lor, ii dorira ceva la fel de rau, si anume ca prietena lor sa se innegreasca.

Toate dorintele li se implinira, si asa se face ca oamenii nu pot manca ghinda stejarului de stalpi si ca nici ghinda stejarului Quercus chrisolepis nu are gust bun, pentru ca e greu de pisat, iar ciorba facuta din ele nu-i gustoasa. Inainte de-a cadea din cer, ghindele se boisera si se sulemenisera. Ghinda stejarului negru se impodobise cu fasii, de aceea e vargata si azi, cand o ridicam de jos. Si pentru ca toate si-au tras palaria peste fata, pe cand cadeau, fetele ghindelor sunt ascunse si astazi in palariile lor."

www.gradinamea.ro

bebei de martipan




preferatii mei
ii am de la dana... imi place sa ma uit la ei din cand in cand ... sunt atat de fragili si de nostimi

Bare Necessities

The last unicorn

Swingdance in Jungle Book

Cinderella A Dream Is A Wish Your Heart Makes Sing a Long

Bambi- The Circle of Life

RATATOUILLE 9-Minute preview!

Little Mermaid 2 /La sirenetta 2- Ariel Melody duet

Legenda calului fermecat




Într-o noapte furtunoasa o batrâna a venit la castelul printului pentru ai cere adapost. Acesta cum a vazut-o a împins-o înapoi si i-a spus:

'Cum îndraznesti sa treci pragul printului? Munceste pentru a avea adapost aici.'

Atunci batrâna s-a transfomat într-o printesa si i-a spus: 'Pentru ca nu ai mila de oameni si nu ai nici un pic de suflet te vei transforma într-un cal, iar vraja se poate rupe doar daca o fata îti va darui 'ceva' din inima.

Au trecut ani si ani si printul era nefericit. Îi parea rau de nedreptatea pe care o facuse. În toti acesti ani printese au venit sa-i aduca daruri crezând ca vraja se va rupe si vor mosteni bani. Dar fara nici un rezultat.

Într-o buna zi o pastorita pe nume Giralda, care era îndragostita de print culese o cala pe care o pregatise cu grija. Pe spatele hârtiei în care era împachetata cu grija pura si stralucitoarea cala, era scris cu rosu 'martisor'.

Când s-a înfatisat în fata printului el si-a spus în gând: 'De unde cunosc ochii acestia limpezi si atât de sinceri?'

Fata i-a dat cadoul spunându-i: ' Acesta este un simbol al iubirii care o am fata de tine, printe!'. Când printul a atins martisorul si-a recapatat înfatisarea.

Si au facut nunta mare si cu multa veselie. Printul a hotarât ca în fiecare an de 1 Martie sa-si aminteasca de aceasta întâmplare si baietii sa le daruiasca fetelor martisoare în semn de recunostinta si iubire.



The Legend in English:
On a stormy night an old lady came to the prince's palace to ask for shelter. The prince saw her and told her to leave. If she wanted to work she could get a shelter. The old lady changed into a princess and told him ' You have no mercy and you have no soul. You'll turn into a horse. The spell will be broken only if a maiden will give you a gift.' Many years passed and the prince was unhappy and he was sorry for what he'd done. Al these years many princesses came to bring him gifts in vain. One day a young shepherdess called Giralda, who was in love with the prince, picked a snowdrop and she wrapped it in a white paper. On the back she wrote with white and red letter 'martisor'. When she came to the prince he was wandering when he had seen those clear honest eyes? The girl said her gift was a symbol of her love for the prince. She gave him the 'Martisor'. When the prince touched her gift he changed back into a human being, the prince. They got married and they lived happily ever after. The prince decided that from that year on everybody had to remember the 1st of March and boys were to give the girls a Martisor as a sign of gratitude and love.

miercuri, 6 februarie 2008

Degetica - Andersen


Am citit asta in Ziua ...un numar din februarie anul trecut...
Cel mai mic bebelus din lume, nascut dupa doar 21 de saptamani si sase zile de sarcina intr-un spital din Miami, a fost externat, dupa patru luni petrecute in unitatea de terapie intensiva neonatala, relateaza presa americana. "A fost foarte greu sa ne imaginam ca fetita ar putea ajunge atat de departe. Dar acum ea incepe sa arate ca un copil normal, adevarat", a spus mama bebelusului, Sonya Taylor. Nici un alt copil mai mic de 23 de saptamani nu a mai supravietuit pana acum, potrivit oficialilor de la Universitatea din Iowa, care detin datele privind cei mai mici copii din lume. "Chiar daca cantareste doar 1,8 kilograme in prezent, mie mi se pare ca e grasuta", a spus Taylor. Cand s-a nascut, pe 24 octombrie, Amillia Taylor cantarea 280 de grame si masura 24 de centimetri. Medicii spun ca fetita o duce bine, starea ei este suficient de buna pentru ca partintii sa o poata ingriji singuri acasa. La nastere, micuta avea o rana la cap, dar s-a vindecat intre timp. "Este cu adevarat un miracol de copil", a spus William Smalling, un medic expert in neonatalitate de la Spitalul Baptist Children. (D.M.)

sa-i spunem o poveste:

Era odata o biata femeie saraca; ea traia singura si grozav dorea sa aiba un copil pe langa dansa, care sa-i fie sprijin la batranete.
Se duse intr-o zi in padure, acolo intalni o zana careia-i spuse pasul ei.
Aceasta-i dete un bob de orz, zicandu-i: - Asta nu-i orz, de cel care creste pe camp si-l mananca gainile.
Pune-l intr-un ghiveci de flori si asteapta.
- Iti multumesc, zise femeia, si cum se intoarse acasa, isi sadi bobul de orz.
In curand rasari din pamant o floare mare, frumoasa, ce semana c-o lalea imbobocita.
"Ce floare minunata!" zise femeia sarutand foile rosii si galbene; si-n clipa aceea floarea se deschise cu zgomot mare.
Acum se vede bine ca-i o lalea adevarata; si-nauntrul ei, pe fundul verde sedea o fetita mica, mica de tot si draguta, numai cat degetul cel mic de inalta; ii dadu numele de Degetica.
Dintr-o coaja de nuca lustruita frumos ii gati leagan, foi de viorele ii puse in loc de saltea, si o inveli cu o foaie de trandafir.
Dormea in timpul noptii, si ziua se juca pe masa, unde femeia punea o farfurie cu apa, inconjurata de-o cununa de flori.
In farfurie plutea o foaie mare de lalea, pe care Degetica putea sa stea, si sa se plimbe de la o margine la alta cu ajutorul a doua fire albe de par de cal, ce-i tineau loc de vasle.
Nu se putea inchipui ceva mai dragalas ca fetita asta; s-apoi stia sa si cante, si avea un glas asa de dulce, cum nu se mai auzise pe fata pamantului.
Intr-o noapte, pe cand ea dormea, o broasca urata intra in odaie printr-o spartura a ferestrei.
Si uraciunea asta sari pe masa unde dormea Degetica, invelita cu foaia ei de trandafir.
- Ce frumusica sotie ar fi asta pentru baiatul meu, zise broasca.
Si insfacand coaja de nuca, iesi pe aceeasi fereastra, ducand si pe Degetica afara in gradina.
Pe acolo curgea un parau, care in trecerea lui atingea o mlastina.
In mlastina asta locuia broasca si cu fiul ei.
Slut si murdar, semana leit cu mama lui.
"Coac! Coac! Vrekke-ke-kex"! incepu el a striga, cum zari pe dragalasa fetita in coaja de nuca.
- Nu vorbi asa tare! O s-o trezesti, zise broasca.
Ar putea sa ne scape inca, e asa de usoara, ca un fulg de lebada.
S-o punem pe-o foaie lata de lipan, in mijlocul apei.
O sa fie acolo ca pe-un ostrov si n-are sa poata fugi.
In vremea asta, noi sa gatim in fundul baltii odaia cea mare, care o sa fie locuinta voastra.
Apoi broasca sari in apa si porni s-aleaga o frunza mare de lipan prinsa de mal, si aseza pe ea coaja de nuca in care dormea Degetica.
Cand se trezi biata fetita si vazu unde se afla, incepu a plange cu amar; de jur imprejur era numai apa, cum sa se mai intoarca ea pe uscat ? Broasca, dupa ce imppdobi odaia din fundul iazului cu papura si floricele galbene, veni cu odorul ei sa ia patutul micutei, sa-1 duca in odaia pregatita.
Se inclina inaintea fetitei zicandu-i: "Iti prezint pe fiul meu, viitorul tau sot.
V-am pregatit o locuinta de toata frumusetea, in fundul baltii.
" - Coac! Coac! Vrekke-ke-kek! adauga fiul.
Apoi luara coaja de nuca si se departara; biata Degetica, ramasa singura pe frunza ei verde, incepu sa planga cu hohot, gandindu-se la broasca uricioasa si la soarta ce-o astepta.
Auzisera insa si pestisorii cele ce spusese broasca, si vrura sa vada si ei pe Degetica.
Si cum o vazura, li se paru atat de draguta, incat socotira c-ar fi o mare nenorocire pentru dansa, sa ia de sot pe fiul broastei.
Nunta asta nu trebuia sa se faca! Se adunara cu totii in jurul frunzei, si cu dintisorii lor taiara codita ce-o tinea de mal; frunza desprinsa, duse pe Degetica departe, pe rau, asa ca broastele n-o mai puteau ajunge.
Ea trecu astfel prin multe locuri frumoase, si pasarelele prin tufisuri cantau cand o vedeau: "Ce mai fetita dragalasa! Ce mai fetita dragalasa!" Frunza plutind mereu tot inainte, tot mai departe, Degetica facu o adevarata calatorie.
Pe cand mergea ea asa, un fluturas alb incepu a zbura in jurul ei, si la urma se aseza chiar pe frunza, nemaiputandu-si lua ochii de la asa minune.
Degetica, vesela ca scapase de uricioasa broasca, se bucura de frumusetea locului si de privelistea apei ce stralucea ca aurul in bataia soarelui.
Isi lua cingatoarea, lega un capat de aripa fluturasului, pe celalalt de frunza, si astfel putu inainta mai repede.
Dar iata ca trecu un carabus, care, zarind-o, o prinse din zbor si se opri cu ea intr-un copac.
In vremea asta frunza de lipan luneca inainte pe rausor, dusa de fluturasul care nu se mai putea desprinde de ea.
Dumnezeu stie numai spaima ce-o cuprinse pe biata Degetica, cand fu luata de carabus si dusa pe copac! Ea insa plangea acum pe fluturasul alb pe care-1 legase de frunza, si se gandea ca el o sa moara de foame, daca nu s-o putea desface.
Carabusului nu-i pasa nimic de toate astea; el o aseza pe frunza cea mai mare din copac, o ospata cu sucul florilor, si, cu toate ca ea nu semana deloc a carabus, ii lauda foarte mult frumusetea.
In curand toti carabusii din copac venira s-o vada.
Fetele carabusilor insa, vazand-o, isi miscara antenele zicand: - Ce mai lucru! N-are decat doua picioare.
- Si nici antene n-are, adauga una; E slaba, subtire, si seamana cu omul.
O! Ce urata e! Degetica insa era fermecatoare; si carabusul care-o adusese, cu toate ca o gasea frumoasa, dar auzind pe ceilalti ca-i scornesc fel de fel de cusururi, i se paru si lui pe urma ca-i urata, si nu mai vru s-o tina.
O dete jos din copac, si o aseza pe-o floare de cicoare.
Degetica incepu a plange de suparare, ca fusese izgonita de carabusi pentru uratenia ei; si doar ea era minune de frumoasa.
Ramasa singura in padure, isi petrecu acolo toata vara.
Din firicele de paie isi impleti un patut pe care-l anina sub o frunza de brusture, ca sa fie ferita de ploaie.
Cu sucul florilor se hranea, si setea si-o alina band roua ce cade dimineata pe frunze.
Asa trecura vara si toamna; dar iata ca sosi iarna, iarna cu zapada si frigul ei.
Toate pasarelele, care-o desfatasera cu cantecele lor, plecasera-n alte tari, copacii nu mai aveau frunze, florile erau vestejite, si frunza de brusture care-o adapostea se suci, neramanand din ea decat un cotor uscat si galben.
Frigul chinui cu atat mai mult pe Degetica, cu cat acum si hainele ei erau aproape numai zdrente.
Intr-o noapte incepu a ninge, si fiecare fulg ce cadea asupra-i era pentru ea ca o lopata de zapada.
Se-nvelise, biata, c-o frunza uscata, dar ce caldura sa-i tina asta; si acum era aproape sa moara de frig.
Langa padure era o intinsa miriste de grau; nu se vedea decat paisul ramas deasupra pamantului inghetat.
Degetica porni intr-acolo; aceasta era pentru ea o uriasa padure de strabatut.
Ajunse zgribulita de tot, la vizuina unui soarece de camp.
Intra pe-o gaurica mica, sub paie; soarecele era batran si avea o locuinta foarte buna; o odaie plina numai cu graunte de tot felul, o bucatarie si o sufragerie frumoasa.
Degetica veni la usa ca cersetoare si ceru sa-i dea si ei un bob de grau, ca de doua zile n-a mancat nimic.
- Saracuta de tine, zise soarecele, care avea o inima buna, vino de mananca si tu cu mine in odaia mea; este cald aici.
Si prinzand soarecele dragoste de Degetica ii zise: - Iti dau voie sa stai toata iarna aici; da cu tocmeala sa-mi tii totdeauna odaia curata, si sa-mi spui povesti frumoase; ma prapadesc dupa ele.
Degetica primi cu bucurie invoiala si n-avu a se plange de nimic.
- O s-avem musafiri, zise intr-o zi soarecele: vecinul meu are obicei sa vina la mine o data pe saptamana.
El e mult mai bogat decat mine; are odai mari si poarta o blana frumoasa de catifea.
Daca ar vrea el sa te ia de sotie ai fi foarte fericita; sa-i spui povestile tale cele mai frumoase.
Degetica insa nu prea avea pofta sa se marite cu bogatul vecin care nu era decat un sobol.
Imbracat in blana-i de catifea neagra, veni sa-si faca vizita.
Se luara intai de vorba despre bogatiile si despre invatatura lui; dar sobolul vorbea rau de soare, de flori, ca el niciodata nu le vazuse.
Degetica ii canta o multime de cantece, intre altele: "Zboara carabus, zboara, zboara!" si "Cand vine in camp calugarelul".
Sobolul incantat de glasul ei, isi arata numaidecat dorinta de a se casatori c-o persoana asa de bine inzestrata, dar de hotarat nu hotari inca nimic, fiindca era foarte chibzuit.
Sobolul ca sa faca placere fetitei si soarecelui, ii pofti sa se plimbe printr-o hruba lunga ce sapase de curand, pe sub pamant, intre cele doua locuinte; si le spuse sa nu se sperie de-o pasarica moarta, pe care au vazut-o in drumul lor.
Si-ntaia oara cand soarecele si Degetica venira sa faca plimbarea asta, sobolul le iesi inainte tinand in dinti un putregai din care iesea o lumina alba care inchipuia un felinar.
Cand ajunsera la locul unde era pasarica moarta, sobolul sparse putin tavanul hrubei, si o raza de lumina strabatu de-afara; in fata lor statea intinsa o randunica, desigur moarta de frig, cu aripile stranse, cu capul si picioarele ascunse sub pene.
Vederea asta mahni sufletul fetitei; ea care iubea atat de mult pasarelele ce-o inveseleau toata vara cu cantecele lor! Dar sobolul impinse cu laba pe randunica, zicand: - N-o sa mai fluiere de-acum! Ce mare nenorocire sa te nasti pasare! Slava Domnului, niciunul dintre neamurile mele n-o sa aiba o soarta asa de ticaloasa.
O astfel de faptura n-are alta avere decat acelasi si acelasi cirip, cirip! si cand vine iarna moare de foame.
- Cuminte graiesti! raspunse batranul soarece; acest ciripit nu aduce nimic; e tot ce trebuie ca sa pieri de foame: si cu toate astea sunt unii care-si fac o fala numai ca stiu sa cante.
Degetica nu zise nimic; dar cand soarecele si sobolul se intoarsera cu spatele, ea se apleca incetisor asupra pasaricii si dand la o parte penele capului, ii saruta ochii inchisi.
"Poate ca-i tocmai aceea care canta asa de dragut pentru mine asta vara, se gandi ea; biata pasarica, tare mi-e mila de tine!" Sobolul dupa ce astupa spartura pe care-o facuse in tavan, isi petrecu musafirii pana acasa.
Neputand dormi deloc noaptea aceea, Degetica se scula si impleti un covoras din firicele de paie, si repede se duse de-l intinse peste pasarica moarta.
Apoi ii puse de-o parte si de alta un smoc de lana ce gasise la soarece, parca i-ar fi fost teama ca nu cumva raceala pamantului sa faca rau trupului neinsufletit.
- Adio, pasarica frumoasa, adio! Iti multumesc pentru cantecul tau care ma fericea atat de mult asta vara, cand puteam sa ma bucur de verdeata si sa ma incalzesc la soare.
Si isi rezema capul pe inimioara randunelei; dar deodata se scula speriata, simtise o miscare usoara, incepuse a bate inima pasarelei, care nu era moarta ci numai amortita de frig.
Caldura o reinviase.
Toamna, cand se duc rindunelele in tarile calde, daca intarzie vreuna pe drum, frigul o culca la pamant, ea pare moarta si zapada o inveleste.
Degetica tremura inca de spaima; pe langa ea, care nu era mai inalta decat degetul cel mic, randunica parea un urias.
Totusi ea nu-si pierdu cumpatul, stranse bine lana imprejurul pasaricii, se duse repede s-aduca o frunza de menta cu care se-nvelea ea, si i-o puse pe cap.
In noaptea urmatoare ducandu-se iar la bolnava ei, o gasi cu viata, dar era atat de slaba, meat abia o clipa deschise ochii sa vada fetita, care tinea in mana, ca sa-i dea lumina, o farama de putregai lucitor.
- Iti multumesc, dragalasa copilita, zise pasarica; tu m-ai incalzit.
Peste putin timp am sa capat puteri, si-am sa zbor la soare.
- E frig tare afara, raspunse Degetica; ninge, ingheata, mai stai in patutul tau, o sa am eu grija de tine.
Apoi ii aduse apa intr-o frunzisoara.
Pasarica o bau, si-i povesti cum rupandu-si o aripa intr-un tufis de maracini, nu s-a mai putut tine de celelalte pasari cand au plecat in tarile calde.
Atunci a cazut la pamant si din clipa aceea nu-si mai amintea nimic din ce i se-ntamplase.
Toata iarna Degetica, fara stirea soarecelui si a sobolului, ingriji cu multa dragoste pe randunica.
Cand sosi primavara si soarele incepu a incalzi pamantul, pasarica isi lua ziua buna de la fetita, care-i redeschise in tavan spartura facuta de sobol.
Randunica ruga pe fetita sa mearga impreuna cu ea in padurea inverzita.
Degetica insa stia ca plecarea ei o sa faca mare suparare batranului soarece.
- Nu, zise ea, nu pot merge.
- Adio dar, adio dragalasa copilita! raspunse randunica, luandu-si zborul spre soare.
Degetica o privi zburand, si avea lacrimile in ochi; ii era asa de draga pasarica! "Cirip! cirip!" mai zise o data randunica si nu se mai vazu.
Si Degetica era cu atat mai mahnita, cu cat ea nu putea iesi sa se bucure de razele soarelui.
Graul crestea acum deasupra locuintei soarecelui, si pentru fetita, numai cat degetul cel mic de inalta, se parea ca-i o padure mare.
-In vara asta, trebuie sa-ti lucrez zestrea, ii zise soarecele, caci plicticosul sobol ceruse mana fetitei.
Si ca sa te mariti cu sobolul trebuie sa fii si tu mai bine chivernisita din rufarie si din haine.
Mititica fu silita sa-si ia furca-n brau, si soarecele mai lua cu ziua inca patru paianjeni, care torceau si teseau fara incetare.
In toate serile venea sobolul si le vorbea de neajunsurile verii, care usuca pamantul si-l face de nesuferit.
Asa ca si nunta n-au s-o faca decat mai pe toamna.
In vremea asta Degetica in toate zilele venea pana-n usa vizuinii, la rasaritul si la apusul soarelui, si se uita si ea printre spicele batute de vant la cerul albastru, bucurandu-se de frumusetea de afara si gandindu-se la randunica iubita; dar randunica era departe, poate ca n-o sa mai vina niciodata.
Sosi si toamna, si Degetica isi gatise zestrea.
- Peste patru saptamani facem nunta! zise soarecele.
Si biata fetita incepu a plange, ca ea nu voia deloc sa se marite cu ursuzul de sobol.
- Ce prostie! striga soarecele; ia sa nu fii asa de incapatanata, ca pe urma te musc cu dintii mei cei ascutiti.
Ar trebui sa te simti foarte fericita ca te ia de sotie un domn asa de falnic, care poarta o blana de catifea neagra, cum nici imparateasa nu are la fel.
Mai bine multumeste lui Dumnezeu ca gasesti o bucatarie si o pivnita asa de plina cu de toate.
Dar iata ca sosi si ziua nuntii.
Sobolul se infatisa ca sa ia pe Degetica si s-o duca sub pamant, unde niciodata nu era sa mai vada lumina soarelui, fiindca sotul ei nu-l putea suferi.
In locuinta soarecelui tot mai putea veni pana-n usa sa se bucure de lumina.
- Ramani cu bine, soare frumos! zise ea cu-n aer mahnit, ridicand manutele in sus, ramai cu bine! Ca eu sunt osandita sa traiesc de-acum inainte in intuneric, lipsita de razele tale.
Apoi facu cativa pasi afara din casuta; graul era secerat, nu mai ramasese decat paisul.
- Adio, adio! zise ea sarutand o floricica rosie, daca vreodata vei vedea pe randunica mea, sa-i spui ca ma gandesc la ea.
- Cirip! Cirip! auzi ea cantand langa dansa.
Ridica ochii si-o vazu.
Randunica nu mai putu de bucurie cand zari pe Degetica; cobori repede ciripind mereu Cirip! Cirip! si se aseza langa binefacatoarea ei.
Aceasta-i povesti cum trebuie sa se marite cu uriciosul de sobol, care locuia sub pamant, unde niciodata nu strabate soarele.
Si spunand toate astea, siroaie de lacrimi curgeau din ochii ei.
- Vine iarna, zise randunica, eu trebuie sa plec in tarile calde; vrei sa vii cu mine ? Te vei sui pe spinarea mea, te prinzi cu cingatoarea ta de mine; si vom zbura departe de uriciosul tau sobol, si de locuinta-i intunecoasa, dincolo de munti, unde soarele straluceste mai frumos ca aici, unde vara si florile nu se trec niciodata.
Haide, vino cu mine, scumpa fetita, tu care mi-ai scapat viata cand zaceam in intuneric, pe jumatate moarta de frig.
- Da, da, merg cu tine! zise Degetica.
Si se sui pe spatele pasarelei, lega cingatoarea ei de o pana mai mare, si astfel trecura pe deasupra padurii, a marii si a muntilor inalti acoperiti cu zapada.
Degeticii ii era frig; atunci se vari in penele calde ale pasarelei, lasandu-si numai capsorul afara, ca sa poata vedea frumusetile ce-i lunecau pe dinaintea ochilor.
Si ajunsera astfel intr-o tara calda, unde vita cu struguri dulci creste pe margina santurilor, unde sunt paduri intregi de lamai si de portocali, unde felurite flori, care de care mai minunate, raspandesc cele mai dulci miresme.
Pe drumuri, copiii se jucau cu fluturi mari pestriti.
Randunica se opri pe marginea unui lac albastru, langa un palat de marmura, inconjurat de coloane mari ce sprijineau largi bolti de vita.
Pe sub streasina erau nenumarate cuiburi.
Unul din aceste cuiburi era al randunicii.
- Iata si locuinta mea, zise pasarica; tu insa n-ai sa poti sta aici; alege-ti o floare care-ti va placea si eu te voi aseza acolo; o sa-mi dau toata silinta ca sa nu-ti lipseasca nimic.
- Cu bucurie! raspunse Degetica, batand din manutele ei.
Flori mari albe cresteau printre franturile unei coloane rasturnate; randunica puse fetita acolo, intr-o floare, pe una din cele mai largi frunze.
Degetica in culmea fericirii, era uluita de toate frumusetile ce-o inconjurau.
Dar iata ceva care-o mira mai presus de toate: un omulet mic de tot, alb si straveziu ca sticla, statea pe o floare inalta cat degetul; el avea pe cap o coroana de aur, si la umeri aripi stralucitoare.
Era Duhul florilor, si fiecare floare era locuinta unei perechi de asemenea mici fapturi cu chip omenesc; iar el, Domn era, peste intreg poporul acesta.
- Doamne, ce frumos e! zise incet Degetica randunelei.
Printisorul asta, cand vazu pasarea, uriasa pentru el, se sperie intai, dar cum zari pe Degetica i se mai puse inima la loc.
I se paru cea mai frumoasa fiinta din lume.
Ii puse coroana de aur pe cap, o intreba cum o cheama, si daca vrea sa fie sotia lui.
Ce sot era acesta, pe langa fiul broastei, ori pe langa sobolul cu blana de catifea neagra! Primind sa fie sotia lui, ea se facea Zana florilor! Se invoi deci, si-n curand incepura a iesi din fiecare floare cate un domn si o doamna, mititei ca si ea, si care veneau sa-i faca daruri.
Nimic n-o bucura mai mult, ca o pereche de aripi stravezii care fusesera mai inainte ale unei gaze albe.
Prinse numaidecat aripile de umerii ei si incepu sa zboare de la o floare la alta.
In vremea asta randunica in cuibul ei, canta cele mai vesele si melodioase cantece de nunta, insa trista in sufletul ei ca trebuia sa se desparta de fetita.
- De-acum inainte, n-o sa te mai cheme Degetica, ii zise Duhul florilor: noi iti vom zice Maia.
- Adio, adio! zise randunica luandu-si zborul spre Danemarca.
Acolo cum sosi, isi regasi vechiul cuib deasupra ferestrei celui care a scris povestea asta si care-i astepta reintoarcerea.
Cirip! Cirip! incepu ea, si astfel afla el povestea.

FLOAREA INTELEPCIUNII SI IARBA PUTERII




de: Petre Craciun 
Intr-un sat nestiut de nimeni isi duceau linistitele zile ale batranetii doi oameni nevoiasi, dar buni la suflet precum painea scoasa din cuptor.
Trudisera din greu o viata intreaga, insa alta agoniseala nu aveau decat o cocioaba, cat sa nu-i ploua si sa nu-i ninga, doua, trei gaini prin obor si un cot de pamant.
Adevarata lor bogatie erau doi flacaiandri pe care ii iubeau mai mult decat orice pe lume.
Cand au simtit ca li se-apropie sorocul, i-au chemat inainte si le-au spus cu blandete: - Dragii nostri, zilele omului sunt numarate si nu va mai trece mult pana cand bunul Dumnezeu ne va chema in imparatia Lui.
Oricat ne-am ostenit, noi alta avere, afara de zidurile astea si de cotul cela de tarana, nu va putem lasa.
Bucurati-va de ele intocmai ca niste frati.
Si va mai impartasim o taina: la capatul lumii se afla doua plante fermecate.
Una se gaseste in partea rasaritului si poarta numele de iarba puterii, iar cealalta in partea apusului si ii zice floarea intelepciunii.
Va simtiti vrednici sa purcedeti in cautarea lor ? - Vom face din noapte zi si nu ne vom gasi odihna pana ce nu vom intra in stapanirea lor! au grait cei doi flacai.
- Nici nu cugetati cata bucurie imi fac vorbele voastre curajoase... Care dintre voi socoate ca i se cuvine iarba puterii ? - Mie, tatuca, deoarece sunt cel mai mare, se grabi sa raspunda unul dintre baieti.
- Daca tu gasesti cu cale ca iti prieste iarba puterii, a ta sa fie! Vei pleca in cautarea ei in ziua cand noi ne vom gasi odihna vesnica.
Fii cu bagare de seama, numai, sa pleci in amurg, pentru ca doar asa vei izbandi.
Tie, prasleo, iti ramane floarea intelepciunii, dar ciuleste bine urechile: porunca este sa pleci in cautarea dumisale numai la ivirea zorilor.
Inseninat ca dupa o binecuvantare, batranul tacu.
Mai trecu ce mai trecu si cei doi oameni nevoiasi isi gasira linistea cea fara de sfarsit.
Flacaii ii plansera ca pe niste parinti drepti si iubitori ce fusesera si ii ingropara dupa datina strabuna.
Seara s-au imbratisat in pridvorul casei, luandu-si ramas bun unul de la celalalt, iar pe la amurg fratele cel mare o apuca spre rasarit.
Praslea mai dormi o noapte in odaia unde vazuse lumina zilei, iar a doua zi, in zori, pleca si el spre soare apune.
Parasind batatura saracacioasa, flacaul ce alesese iarba puterii isi facu o cruce de voinic si se intinse la drum.
Si merse zile si nopti de-a randul, pana ce ajunse intr-o tara de care nu auzise nici macar din istorisirile celor mai batrani negutatori.
Neavand unde-si intinde mindirul peste noapte, ramase acolo, vazand cu mirare ca oamenii de prin preajma locului fugeau de treburi, mai ceva ca Necuratul de tamaie.
- Om bun, intreba el un drumet care se nimeri sa-i treaca prin-nainte, ce nume poarta tara aceasta unde numai desfatarile au cautare ? - Potrivite vorbe ti-au iesit din gura, straine, pentru ca te afli in "Tara desfatarilor".
La noi, cat este ziulica de lunga, alta n-ai sa vezi decat numai mese imbelsugate, lautari pantecosi, precum si alte desfatari, cate nici nu iti trec prin minte.
"Nici in basmele spuse de mosu-meu n-am auzit de o astfel de tara", cugeta flacaul, nestiind ce sa faca.
Ar fi ocolit-o pe la hotar, dar cine stie megiesii cum erau si, apoi, pacat de pretiosul sau timp... Dupa o scurta chibzuinta, o lua de-a dreptul, infruptandu-se putin cate putin din placerile care te imbiau pretutindeni.
Azi, asa, maine asa, se prinsera desfatarile de el mai ceva ca lipitoarea de piele.
Ce sa mai zic, incepuse sa-i dea inima ghes sa ramana acolo pentru vecie.
Amintindu-si de legamantul facut inaintea parintilor, se hotari: "Am sa plec neintarziat in cautarea ierbii.
Cu ajutorul ei, toate placerile din lume, stiute si nestiute, gustate si negustate, vor fi ale mele!" Se intinse la drum si merse, cine mai stie cata vreme si cata intindere.
Taman cand se deprinsese mai bine cu singuratatea, iata ca i se aratara in zare turnurile unei cetati.
Avea sa intre in "Tara oamenilor lingusitori si a vocilor promitatoare".
Abia trecuse de portile cele inalte, cand, ce sa vezi ? O gloata numeroasa se stransese in jurul sau.
- Calatorule, grai un oarecare, de cand au fost durate portile astea, nu am vazut trecand pe sub ele un om mai curajos si mai intelept decat tine! - Si mai marinimos, adauga altul, lingusindu-l mestesugit.
- Si mai chipes... - Si mai cinstit... - Si mai cu frica lui Dumnezeu, urma altcineva.
"Oare ce merite neobisnuite am eu, se intreba flacaul, si daca le am, de unde imi cunosc strainii aistea toate tainele ?" Se suci, se rasuci, dar nu gasi raspunsul.
La urma urmei, nici nu prea il mai interesa, cata vreme era intampinat pretutindeni cu cele mai strasnice linguseli.
Nu trecu mult si prinse o iubire adanca de lingusitorii care se intreceau in a-l lauda si in a-i face pana si cele mai nerusinate hataruri.
Cum era sa nu-i placa, daca era numit regele inteleptilor tocmai cand facea cate o boacana sau marinimos cand se vedea a fi cel mai mare zgarie-branza ? Ce mai calea, valea, traia omul nostru ca in gradina inceputului.
Intr-una din zile, o voce aparuta ca din senin ii rasuna in ureche: - Dragul meu, o clipa nu mai zabovi! Ia-ti bocceaua si pleaca neintarziat in cautarea ierbii puterii.
Cand o vei avea, vei stapani peste o tara mai mare, cu oameni care sunt mult mai mesteri la a te lingusi.
Cu strangere de inima, pentru ca ce-i in mana nu-i minciuna, isi lua ziua-buna de la cei pe care ii indragise atata si isi vazu de drum.
Intalni inaintea sa munti inalti si pustiuri fara margine, dar nu se dadu invins.
Gandul la desfatarile din prima tara si linguselile din cea de-a doua ii dadea putere sa treaca peste orice piedica.
La un timp, dupa ce sparse cateva perechi de opinci si schimba mai multe randuri de straie, ajunse intr-o tara care se deosebea cu totul de cele prin care trecuse pana atunci.
Se afla in "Imparatia orbilor".
Cauta oameni asemenea celor pe care ii stia, dar in zadar.
In loc de placeri, gasea suferinta, iar in loc de laude, avea parte numai de priviri disperate.
- Spune-mi, omule, intreba el un batran, de ce este atata jale in tara voastra si, mai cu seama, de ce ati gasit cu cale sa o numiti "a orbilor" ? - Ehei, straine, multa nenorocire vei vede...a La noi, cand carmuitorii devin din cale-afara de trufasi, isi pierd lumina ochilor.
Orbesc si nici macar nu-si dau seama, conducandu-ne ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.
Sarmana tara! Carmuita dupa cele mai smintite porunci se duce de rapa, iar oamenii sarmani indura toate chinurile iadului.
Cand auzi una ca asta, fratele cel mare o lua la sanatoasa si nu se mai opri decat la hotarul tarii, unde isi scuipa in san, zicand pentru sine: "Ce minciuna! Nu se poate ca puterea sa te orbeasc...a Tare imi vine a crede ca si-a varat coada vreun impielitat".
Incredintat de adevarul gandului sau, se mai uita o data in urma, isi facu semnul crucii si pleca la ale lui.
De acum, drumul era tot mai greu de strabatut.
Vazand stancile uriase si haurile inspaimantatoare pe care soarta i le scotea in cale, flacaul chibzui ca nu mai putea fi mult pana la iarba puterii.
Adevarat, nu peste multa vreme zari un munte, cat cerul de inalt.
Era muntele puterii.
Isi facu siesi curaj si prinse a se catara pe stancile ascutite, invaluite in niste valatuci cu miros de pucioasa.
Cand ajunse in varful muntelui, hainele ii erau rupte, opincile sparte, dar inima ii era plina.
Avea iarba puterii, care crestea intr-un degetar de pamant galben si uscat.
Se minuna cat de mult semana cu matraguna, dar o indesa cu bagate de seama la chimir si se grabi spre casa.
Inapoiat in tara de unde venise, uita sa mai treaca pe la coliba parinteasca si se duse direct la imparatie, unde se intampla ca luminatul crai isi dadea obstescul sfarsit fara ca Cel de Sus sa-l fi bucurat cu vreun cocon.
Avand iarba puterii asupra sa, feciorul cel mare facu el ce facu si, nu peste multa vreme, se urca el insusi in jiltul imparatesc.
...Ehei, dar multa vreme a trecut de cand nu am mai spus nimic despre praslea.
A gasit el, oare, floarea intelepciunii ? In dimineata care urma plecarii fratane-sau, isi lua si el ramas bun de la peretii cei saracaciosi si de la florile frumos mirositoare din fata casei si o apuca spre soare-apune.
Merse cale lunga, intalnind campii intinse si roditoare, munti semeti si paduri intunecate.
Il batura ploile, il arse soarele dar nu se opri decat atunci cand intalni o multime nesfarsita de oameni.
- Bine v-am gasit, le spuse, dar ce putere v-a adunat pe toti in locul acesta ? - Te gasesti pe "Taramul oamenilor nefericiti", calatorule.
Aici se aduna oamenii din imparatiile invecinate si, timp de trei zile pe an, isi impartasesc unii altora suferintele, pentru a-si usura sufletul ori pentru a gasi un sfat.
"Nemaiauzit lucru", gandi baiatul, hotarand sa ramana o vreme printre acei oameni.
In cele trei zile isi pleca urechea la cele mai felurite suferinte si asculta atatea istorii pana ce simti ca i se umple sufletul de pelin.
Luand asupra sa o parte din napasta acelor oameni, praslea intelese ca nefericirea nu dormea numai la capataiul celor nevoiasi.
Dupa cele trei zile, nu mai era suferinta pe care sa n-o cunoasca.
Luandu-si ramas bun de la noii sai prieteni, praslea trase aer in piept, se ruga de sanatate si merse la ale lui.
Dupa un drum lung, ce strabatea meleaguri cu pasari cantatoare si gradini inflorite, ajunse intr-o tara de care nu auzise nicicand.
- Ce nume poarta imparatia aceasta ? vru sa cunoasca el.
- Te afli in "Tara tacerii", drumetule, in spuse un oarecare.
- Nemaiauzit nume! De ce se numeste astfel ? - Pentru ca feciorii de prin partea locului cat si strainii care ne calca tinutul este musai sa indeplineasca un canon.
- Ce fel de canon ? - Timp de un an incheiat ei colinda in lung si-n lat imparatia, luand aminte la tot ce se intampla.
In acest rastimp, ei privesc si asculta fara a putea grai.
- Dar de ce nu le este ingaduit sa vorbeasca ? - Mosii nostri au socotit ca numai dupa un an de tacere si de invatatura oamenii pot grai cu folos.
Altminteri, numai isi racesc gura de pomana.
In acest an, gandurile lor prind cheag, iar cunoasterea li se imbogateste, fara a fi stricata de vorbe nechibzuite.
De atunci, flacaul se supuse canonului, perindandu-se pe unde ii venea la socoteala.
Zi de zi, capata noi cunostinte, iar mintea sa devenea tot mai agera.
Cand se sfarsi anul, vorbele sale erau cu adevarat mai intelepte.
Multumi locuitorilor din "Tara tacerii" pentru tainele capatate si isi cauta de drum.
Intelepciunea ii facea inima usoara, calea mai lesne de strabatut, iar singuratatea mai usor de indurat.
Intr-o noapte, facuse popas pe malul unei ape.
Spre dimineata i se ivi parintele sau in vis si ii zise: Fiul meu iubit, sunt tare mandru de tine.
Ai ales drumul cel mai nimerit si ai deprins o invatatura nepretuita.
Daca nadajduiesti sa ajungi la floarea intelepciunii, indreapta-te mai inainte spre "izvorul cunoasterii pamantului".
Apa lui iti va dezvalui toate secretele.
Du-te, fiul meu, si foloseste cum se cuvine puterea pe care ti-o va da floarea!ť Se trezi mai devreme si o apuca spre apus, in cautarea izvorului.
In cateva ceasuri ajunse.
Bau din apa lui cu sete, dupa care lasa in urma izvorul si se indrepta spre Campia cea parfumata, unde crestea floarea intelepciunii.
Merse zi si noapte, pana ce drumul se mantui.
Acum, inaintea sa se intindea o campie cum nu mai vazuse nicicand, plina de flori minunate ce dadeau un miros aproape dumnezeesc.
Dintre toate, numai una ii facea trebuinta.
Ca sa o culeaga, era musai sa astepte clipa cand soarele avea sa ajunga in inaltul cerului.
Cand imbujoratul se nimeri in locul cu pricina, flacaul nostru se apleca fara ezitare, culese floarea cu sfiala si o puse la chimir.
Ducand cu sine plapanda floare de dragaica, o apuca fara zabava spre casa de care il cuprinse un dor nemarginit.
Trecu prin aceleasi locuri si, intr-un tarziu, ajunse in tara dumisale.
Acolo, ce sa vezi ? Fratane-sau care, pasamite, ajunsese imparat, devenise un om setos de putere, desfranat si crud.
Nimic nu ii mai sta inainte.
Avand iarba puterii asupra sa, era cu neputinta sa nu dobandeasca ceea ce isi punea in gand.
Praslea ce sa faca ? Se multumi cu casa parinteasca si incepu sa cultive ogorul de care fratele sau nici nu voia sa mai stie.
Daca trecu ceva timp si oamenii vazura intelepciunea flacaului ca si mestesugul lui in a tamadui feluritele suferinti, incepura sa-i calce pragul pentru te miri ce.
Unii veneau ca sa primeasca un sfat si nu se intampla sa plece nepovatuiti.
Altii, care umblasera fara spor pe la toti doftorii, veneau sa-si gaseasca leacul si trebuie sa aflati ca nici ei nu plecau netamaduiti.
Cand ii veni vremea, isi lua nevasta tanara, frumoasa si curata la suflet, macar ca era saraca lipita.
Acum, avea cu cine imparti putinul pe care il agonisea din munca ogorului.
Anii treceau si praslea devenea cunoscut in cele patru zari.
Veneau la el oameni fara nici o nadejde.
Ii primea pe toti si, fara sa le ceara vreo plata, ii vindeca si ii sfatuia.
Vezi bine, intelepciunea il facuse, deopotriva, cunoscator de taine si iubitor de oameni.
In toata aceasta vreme, maria-sa, craiul, tragea foloase cum putea mai bine de pe urma ierbii puterii.
Ii crescusera nemasurat averile, iar pantecul cel indestulat se rasfrangea precum coca peste marginea copaii.
Inconjurat de lingusitori renumiti peste mari si tari pentru mestesugul lor, dadea porunci tot mai aspre, care ii faceau pe bietii nevoiasi sa suporte din ce in ce mai greu birurile neomenesti.
De nenumarate ori praslea se gatise sa mearga inaintea imparatului si sa-l dojeneasca pentru nelegiuirile lui, dar de fiescare data chibzuise ca inca nu a venit sorocul unei astfel de infatisari.
Se nimeri ca intr-o zi craiul sa il cheme el insusi inaintea sa.
Ce se intamplase ? De la o vreme imparateasa cazuse la pat si, cu toata silinta vracilor, nu i se aflase leacul.
Daca vazu asa, maria-sa isi calca pe inima si il chema pe umilul intelept, macar ca nu dadea o para chioara pe dragostea de care acesta se bucura in randul oamenilor.
Inteleptul intra in iatacul imparatesei si, cum nu erau taine pe care sa nu le stie, ii dadu niste plante care o sculara in picioare cat ai clipi din ochi.
- Asa este, luminate imparate, ca puterea nu ti-a fost de nici un folos spre a-ti tamadui muierea ? intreba praslea.
- Asa este, inteleptule.
Multumit de raspuns, fratele cel mic pleca la casa lui.
Mai trecu ce mai trecu si fu din nou chemat inaintea craiului.
De data aceasta, poporul, numultumit de birurile nebunesti, ameninta cu razmerita tocmai cand un imparat dinspre miazazi se pregatea de lupta.
Inteleptul aduse inaintea scaunului imparatesc mai multi tarani destoinici si le grai: - Oameni buni, daca maria-sa va micsoreaza birurile, binevoiti sa mergeti la oaste pentru a va apara tara ? - Mai incape vorba ? zisera oamenii.
- Te invoiesti, imparate, sa micsorezi birurile ? - Ma invoiesc, zise el daca nu avu incotro, bucuros totusi ca scapase de razmerita.
Multumiti, taranii luptara mai bine ca niciodata si dusmanul fu izgonit numaidecat din tara.
Dupa asa isprava, fratele cel mic spuse din nou craiului: - Asa este, maria ta, ca puterea nu ti-a slujit la nimic nici de data aceasta ? - Adevarat, recunoscu el cu jumatate glas.
Omul cel intelept tacu si se duse la ale sale.
Mos Vreme depana ce mai depana din firul sau nesfarsit si iata ca trimisii imparatului batura pentru a treia oara la poarta inteleptului.
Ce se intamplase ? Acum, insusi carmuitorul cazuse bolnav si, temandu-se ca va inchide ochii, era framantat de fel de fel de ganduri.
- Milostivule, grai imparatul, mi-e teama ca mor si tare as vrea sa-mi mai vad o data fratele pe care, in ticalosia mea, l-am dat uitarii.
N-as vrea sa inchid ochii inainte de a-i cere iertare.
Ajuta-ma sa-l gasesc si te voi face omul cel mai bogat din imparatie.
- Sarmane, tot la bogatie iti sta gandul cand trupul tau sta gata, gata, sa-si piarda sufletul bolnav de atata trufie ? Imparatul nu zise nimic.
- La ce folos iarba puterii, maria ta, daca ea te-a orbit intr-atata incat nu-ti recunosti fratele ? - Tu ? zise imparatul plangand.
Tu esti, fratioare ? - Eu, maria ta, cel care a ales floarea intelepciunii.
- Buna alegere ai facut, mai zise imparatul si se stinse sfaramand in pumn ceea ce mai ramasese din iarba puterii.
Daca vazura asa, supusii il urcara pe praslea in locul raposatului si se bucurara cate zile au avut de binefacerile florii intelepciunii.

sâmbătă, 2 februarie 2008

Stelele n-au fost create ...






paulo cohelio
Legenda spune ca un tanar fluturas - trup fragil si suflet sensibil - zbura intr-o seara in adierea vantului, cand a zarit o stea foarte stralucitoare de care s-a indragostit pe loc. Entuziasmat, s-a intors imediat acasa, innebunit sa-i povesteasca mamei ca descoperise iubirea.
- Ce prostie!, veni raspunsul rece si sec. Stelele n-au fost create pentru ca
fluturii sa poata zbura in jurul lor. Cauta-ti un stalp sau o veioza, daca te indragostesti de asemenea chestii; noi pentru asta am fost lasati.
Dezamagit, fluturele se hotari sa ignore, pur si simplu, comentariul mamei si-si permise sa se bucure iar de descoperirea lui. “Ce minunat este sa visezi!”, se gandea el. Noaptea urmatoare, steaua a aparut in acelasi loc, asa ca fluturele s-a gandit sa suie pana la cer, sa zboare in jurul acelei lumini radioase si sa-si demonstreze iubirea.
A fost foarte greu sa suie mai sus de inaltimea cu care era obisnuit, dar a reusit sa se ridice cu cativa metri mai sus. Intelese ca putea sa suie cate putin in fiecare zi si va ajunge pana la stea, asa ca se inarma cu rabdare si incepu sa cucereasca distanta care il separa de iubirea lui. Astepta cu nerabdare sa coboare noaptea si, cand vedea primele raze ale stelei, batea din aripi nerabdator in directia firmamentului.
Mama lui era din ce in ce mai furioasa:
- Sunt foarte dezamagita de fiul meu, spunea ea. Toti fratii tai, verii si nepotii au arsuri asa de frumoase pe aripi de la lampi! Numai caldura unei lampi e capabila sa incalzeasca inima unui fluture; trebuia sa lasi pe pustii visurile astea inutile si sa-ti gasesti o iubire pe care s-o poti atinge.
Tanarul fluture, suparat pentru ca nimeni nu respecta ce simtea, se hotari sa plece de acasa. Dar, in fundul sufletului, ramase marcat de cuvintele mamei - cum de altfel se intampla mereu - si gandi ca ea avea dreptate.O vreme incerca sa uite steaua si sa se indragosteasca de lumina din abajururile caselor mari, de sfesnicele ce aratau culorile magnifice ale tablourilor, de lumina lumanarilor ce ardeau in cele mai frumoase catedrale din lume. Dar inima nu reusea sa uite steaua si, dupa
ce vazu ca viata fara iubire adevarata nu are sens, se hotari sa-si reia calatoria spre cer.
Noapte dupa noapte incerca sa zboare mai sus, tot mai sus, dar cand soseau zorii
avea trupusorul inghetat, iar sufletul invadat de tristete. Dar, pe masura ce imbatranea, dadea mai multa importanta la tot ce il inconjura. De sus putea vedea orasele pline de lumini unde probabil verii lui, fratii si nepotii isi gasisera deja iubirea. Vedea muntii inghetati, oceanele cu valuri uriase, norii care-si schimbau forma cu fiecare minut.
Fluturele isi iubea din ce in ce mai mult steaua, pentru ca ea era aceea care-l impinsese sa vada lumea atat de bogata si de frumoasa.
A trecut multa vreme si intr-un sfarsit el s-a hotarat sa se intoarca acasa. Atunci a aflat de la vecini ca mama, fratii, verii si nepotii, toti fluturii pe care-i cunoscuse, murisera arsi de lampi si de flacarile lumanarilor, distrusi de o iubire pe care o credeau simpla.
Fluturele, desi n-a ajuns niciodata la steaua lui, a trait inca multi ani, descoperind in fiecare noapte ceva nou si interesant. Si a inteles ca uneori iubirile imposibile aduc mult mai multa bucurie si beneficii decat acelea care ne sunt la indemana

povesea unei roze



legenda trandafirului
Sunt mulţi trandafiri pe lume dar unul e mai frumos şi mai gingaş decât toţi. Povestea lui vreau să v-o spun acum.
Demult, în vremuri de care nimeni nu-şi mai aduce aminte, toţi trandafirii de pe pământ erau albi. Într-o dimineaţă senină de vară grădina Domnului se-mbrăcase în straie alese. Pomii se-nfoiaseră sub hainele verzi ale frunzelor, pajiştile se acoperiseră cu o pătură ţesută cu ierburi şi flori care de care mai frumoase şi înmiresmate. Fluturii melancolici vizitau alene corolele bogate în polen iar păsările ţineau de urât tuturor, înveselind lumea cu trilurile lor măiestrite. Toată firea respira pace.
Deodată se auzi o voce mică suspinând:
- De ce, Doamne, de ce?
- Cine e? Cine plânge? Ce s-a întâmplat? se întrebau toţi.
- De ce, Doamne, de ce? se auzi din nou.
Cu mic cu mare se îndreptară cu toţii spre locul de unde venea plânsul. În colţul grădinii, între bogatele straturi de flori în coloritul cărora se regăseau toate culorile curcubeului, mai puţin galben, trăia un mic trandafir cu petale albe, ca omătul.
- Ce e? Cine te-a supărat ? întrebau îngrijorate păsările, florile de pe câmpuri, gâzele şi chiar arborii bătrâni.
- Lăsaţi-mă în pace! spuse micul trandafir. Nimeni nu mă înţelege!
Răspunsul veni de la florile care creşteau în jurul său:
- Nu-l băgaţi în seamă. Nu vedeţi ce palid şi urât e? Plânge de necaz că n-a primit şi el o haină frumoasă ca a noastră. Uitaţi-vă la noi cât de elegante suntem!
Şi ca să-i facă în ciudă îşi roteau mândre nevoie mare corolele, pentru ca toţi să le poată admira petalele catifelate pictate în zeci de culori.
Micul trandafir suspina şi ofta şi mai tare.
- De ce nu sunt şi eu ca ele?
Dar nimeni nu putea să-i răspundă.
A trecut ziua şi toţi s-au dus la culcare. Soarele se pregătea şi el pentru odihna binemeritată, dar cum fusese martor la toată povestea, s-a gândit cum să-l ajute. A doua zi în zori, când încă natura nu se trezise, a trimis o mică rază în grădina cu flori. Sub mângâierea caldă a razei, trandafirul s-a trezit. Oglindindu-se somnoros într-o boabă de rouă îşi văzu petalele acoperite parcă de o pudră aurie. Nu-i veni să creadă: petalele lui erau precum aurul şi ar fi putut jura că nu văzuse vreodată un trandafir mai frumos decât cel în care se transformase. Însă văzându-se atât de frumos îmbrăcat, în culorile pe care numai mândrul soare le avea, micul trandafir a început să se schimbe, purtându-se plin de importanţă cu florile din grădină, uitând că în urmă cu o zi cunoscuse şi el suferinţa din cauza egoismului lor, egoism şi mândrie pe care acum el le manifesta faţă de suratele lui. Pentru că purtarea lui devenea cu fiecare zi care trecea tot mai urâtă, soarele l-a pedepsit. De aceea acum trandafirii japonezi sunt cele mai frumoase flori din lume, dar numai o săptămână pe an.

pentru pici


http://www.lectiipentrupici.ro/fluturii.htm
printesa fluture

bobul meu de mazare