viata pe un bob de mazare

vineri, 8 februarie 2008

Maria, Mirabela - Cantecul lui Scaparici

Maria, Mirabela - Cantecul de generic

sub cerul ca umbrela, alaturi de prieteni...

joi, 7 februarie 2008

Ma i bimbi, li porta la cicogna....o nascono sotto i cavoli?????

italienii spun ca picii vin pe lume sub frunzele de varza...astia doi sunt adorabili

Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos, lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui, şi, cu ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl priveşte, şi-n sufletul ei de fugarnică încolţeşte un simţământ stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înţărcatului venise de mult încă. Şi cum se uită aşa, cu ochii îndureraţi, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbuşit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stâncă din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa vânătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi ştiut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi azvârle picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe, să încerce puterile iedului. Şi iedul i se ţine voiniceşte de urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte câte o clipă, ca şi cum ar mirosi genunea, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie pe picioarele subţiri ca nişte lujere.

Dar trebuiesc să coboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre ţancuri. Căprioara conteneşte fuga; păşeşte încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolţi de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă, până ce pătrunde în inima întunecată, ca un iad, a pădurii.

Şi-au mers mult aşa, până ce au dat în sfârşit de luminiş. Iedul, bucuros, o ia înainte, sărind. Dar în aceeaşi clipă căprioara se opreşte, ca de-o presimţire, adulmecând. În faţa ei, de sub o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, şi iedul ar fi fost sfâşiat. Atunci căprioara dă un zbieret adânc, sfâşietor, cum nu mai scosese încă, şi, dintr-un salt, cade în mijlocul liminişului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul şi se repede la ea...

Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţii fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei. Şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morţii.

Adus de la "http://ro.wikisource.org/wiki/C%C4%83prioara"

"Inainte de vreme, ghindele erau oameni. Ei faceau parte din tribul indienilor ikhareiov, care au locuit inaintea noastra in tinuturile tribului nostru si care abia mai tarziu s-au prefacut in animalele, stancile, lucrurile si sarbatorile scumpe noua, indienilor karuk.

Trei fete ghinde - ghinda stejarului negru, ghinda galben-cafenie si ghinda stejarului pentru stalpi -, isi dorira intr-o buna zi palarii frumoase si se apucara de indata sa si le impleteasca. Dar in vremea aceea tribul ikhareiov mai traia in cer. Pe cand fetele sedeau asa si-si impleteau palariile, isi dadura seama ca ceva neobisnuit se intampla si spusera una catre alta: "Mai bine sa plecam, oamenii vin in lume!" Pregatindu-se de drum, isi privira palariile si vazura ca palaria fetei stejarului negru inca nu era gata. Ghinda cea galben-cafenie nu mai avea timp sa ascunda in impletitura firele ramase pe dinafara, de aceea intoarse palaria si si-o puse pe dos. Numai ghinda pentru stalpi isi terminase palaria, care era foarte dragalasa. Tocmai cand dadura sa plece, li se alatura si ghinda stejarului Quercus chrisolepis, prietena lor, care purta o palarie foarte frumoasa.
Deodata, locul unde stateau se desfacu sub picioarele lor si cazura cu toatele din cer, drept in partile unde locuiau oamenii. Presimtira atunci ce soarta le asteapta, si, plangand, isi spusera una alteia: "Oamenii ne vor manca, luandu-ne cu lingurile lor!"
In vreme ce mai cadeau, le apucara ametelile; inchisera ochii si-si ascunsera fata in palarii. Ajunse pe pamant incepura sa fie geloase una pe alta. Ghinda galben-cafenie dorea tot ce poate fi mai rau ghindei stejarului pentru stalpi si celei a stejarului Quercus chrisolepis, numai pentru ca aveau palarii mai frumoase. Dar cele doua, la randul lor, ii dorira ceva la fel de rau, si anume ca prietena lor sa se innegreasca.

Toate dorintele li se implinira, si asa se face ca oamenii nu pot manca ghinda stejarului de stalpi si ca nici ghinda stejarului Quercus chrisolepis nu are gust bun, pentru ca e greu de pisat, iar ciorba facuta din ele nu-i gustoasa. Inainte de-a cadea din cer, ghindele se boisera si se sulemenisera. Ghinda stejarului negru se impodobise cu fasii, de aceea e vargata si azi, cand o ridicam de jos. Si pentru ca toate si-au tras palaria peste fata, pe cand cadeau, fetele ghindelor sunt ascunse si astazi in palariile lor."

www.gradinamea.ro