joi, 10 decembrie 2009

PENTRU LUCIANA


http://zilepentruluciana.wordpress.com/2009/11/24/luciana/#comments
Luciana poartă numele tatei şi n-a împlinit încă 5 ani. La frageda vârstă de 2 ani, când copiii se pregătesc de grădiniţă, ea a schimbat biberoanele pe perfuzii. Diagnosticul a sunat necruţător pentru ea şi părinţii ei: leucemie acută limfoblastică.

După 2 ani de chimioterapie, boala a dat semne că cedează, iar medicii credeau că şansele de vindecare ale fetiţei depăşesc 95%. Speranţa avea, însă, să devină disperare în octombrie 2009. Reuşise să meargă şi ea 2 săptămâni la grădiniţă. Erau părinţi fericiţi, cu un copilaş sănătos.

Şi totusi, Luciana s-a întors în spital, cu recidivă la nivelul Sistemului Nervos Central.

În prezent, Luciana Maria Rechiţean se afla din nou internată la Spitalul de Pediatrie Cluj, unde i se administrează chimioterapie. Medicii spun ca o nouă recidivă i-ar putea fi fatală.

În toată această mare de negru, există o speranţă: pentru ca Luciana să redevină un copil normal, ca să poată merge la grădiniţă, să crească mare şi să se bucure împreună ca o familie, singura soluţie este un transplant într-o clinică din străinătate. Din cauza stării de sănătate a Lucianei, medicii recomandă ca transplantul să fie făcut cel târziu în luna ianuarie a anului 2010, ceea ce înseamnă că avem prea puţin timp la dipoziţiei şi că nu vom reuşi fără ajutor să strângem aceşti bani.

Costurile unei astfel de intervenţii sunt de peste 150.000 euro, iar părinţii Lucianei apelează la ajutorul nostru pentru a strânge bani pentru zilele fiicei lor.

Îi putem ajuta să redevină o familie fericita donând, fiecare, atât cât ne lasă inima şi cât putem. Din puţinul fiecăruia putem oferi o şansa la viaţă şi un viitor sănătos unui copil cu ochii luminoşi.

CLIK PE TITLU PENTRU A VEDEA CUM POTI DONA SI TU

joi, 3 decembrie 2009

nu e poveste

http://www.nuepoveste.ro/

Aceasta nu e poveste. Este realitatea unui copil de 11 ani.
În spatele uşii închise de la camera lui, copilul aude întâi umilinţe. Apoi palme, ţipete şi strigătele de ajutor ale mamei. Ţipetele mamei îl îngrozeau la început. Acum s-a obişnuit. Închide ochii şi se preface că nu aude. Se gândeşte la tractorul roşu cu remorcă promis de tată de ziua lui, la prăjiturile cu multă ciocolată pe care o să le facă mama. Aproape că ar uita de toate dacă nu ar mai vedea faţa plânsă şi vânătă a mamei.

Ştie că e bine să ai un tată şi o mamă. Toţi copiii au. Dar câteodată, când mai fuge mama de acasă cu el, înainte să îi găsească tata, e tare bine: mama e drăguţă şi veselă şi el râde cu poftă. Îşi aduce aminte că o dată s-a nimerit să fugă de ziua lui şi, pentru prima dată, a avut mulţi copii la petrecere. Nu era acasă la el, dar s-a distrat pe cinste.

Copilul de 11 ani îţi spune ce poveste vrei. Cenuşăreasa e preferata lui, că seamănă cu acasă la el. Dar când o auzi, îţi dai seama că realitatea lui este prea dureroasă ca să mai creadă în prinţi şi Cenuşărese, ca alţi copii.

Dacă vrei să îl ajuţi, spune tuturor că nu e poveste. Doar aşa îi poţi reda povestea adevărată şi şansele la o viaţă mai fericită, în care violenţa nu se confundă cu normalitatea. Cu cât ajunge la mai mulţi oameni, cu atât povestea cea tristă a Cenuşăresei se schimbă în bine.

Spune tuturor că nu e poveste!
Doar aşa se poate schimba ceva în astfel de poveşti urâte.
Pas cu pas. Nu a zis nimeni că suferinţa se îndepărtează uşor.

Foloseşte toate mijloacele pe care le ai la dispoziţie pentru a trimite povestea la cât mai mulţi oameni.