joi, 3 decembrie 2009

nu e poveste

http://www.nuepoveste.ro/

Aceasta nu e poveste. Este realitatea unui copil de 11 ani.
În spatele uşii închise de la camera lui, copilul aude întâi umilinţe. Apoi palme, ţipete şi strigătele de ajutor ale mamei. Ţipetele mamei îl îngrozeau la început. Acum s-a obişnuit. Închide ochii şi se preface că nu aude. Se gândeşte la tractorul roşu cu remorcă promis de tată de ziua lui, la prăjiturile cu multă ciocolată pe care o să le facă mama. Aproape că ar uita de toate dacă nu ar mai vedea faţa plânsă şi vânătă a mamei.

Ştie că e bine să ai un tată şi o mamă. Toţi copiii au. Dar câteodată, când mai fuge mama de acasă cu el, înainte să îi găsească tata, e tare bine: mama e drăguţă şi veselă şi el râde cu poftă. Îşi aduce aminte că o dată s-a nimerit să fugă de ziua lui şi, pentru prima dată, a avut mulţi copii la petrecere. Nu era acasă la el, dar s-a distrat pe cinste.

Copilul de 11 ani îţi spune ce poveste vrei. Cenuşăreasa e preferata lui, că seamănă cu acasă la el. Dar când o auzi, îţi dai seama că realitatea lui este prea dureroasă ca să mai creadă în prinţi şi Cenuşărese, ca alţi copii.

Dacă vrei să îl ajuţi, spune tuturor că nu e poveste. Doar aşa îi poţi reda povestea adevărată şi şansele la o viaţă mai fericită, în care violenţa nu se confundă cu normalitatea. Cu cât ajunge la mai mulţi oameni, cu atât povestea cea tristă a Cenuşăresei se schimbă în bine.

Spune tuturor că nu e poveste!
Doar aşa se poate schimba ceva în astfel de poveşti urâte.
Pas cu pas. Nu a zis nimeni că suferinţa se îndepărtează uşor.

Foloseşte toate mijloacele pe care le ai la dispoziţie pentru a trimite povestea la cât mai mulţi oameni.

Un comentariu:

Eileen spunea...

ce poveste trista... seamana atat de bine cu povestea mea, pe care tot vreau sa o scriu pe blog dar nu aveam curaj, acum parca am prins ceva. Asa pot atrage atentia la mai multi cum faci si tu. Frumos..